vineri, 5 martie 2010

Rectificare de carte funciară

Secţia civilă a Curţii de apel Cluj

Decizie nr. 354 din 26/02/1998

   Potrivit art. 34 din Legea nr. 115/1938 cu privire la cărţile funciare, orice persoană interesată are dreptul de a cere rectificarea înscrisurilor de carte funciară, printre altele, dacă înscrierea sau actul juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu au fost valabile, dispunându-se restabilirea situaţiei de carte funciară, anterioară înscrierii dreptului de proprietate a statului prin naţionalizare.

   Prin sentinţa civilă nr. 11339 din 10 decembrie 1993 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă acţiunea civilă înaintată de reclamanta H.E. împotriva Statului Român prim Consiliul local Cluj-Napoca şi R.A.A.I.F.L. Cluj-Napoca, stabilind că reclamanta este proprietara cotei de 1/4 parte din imobilul înscris în C.F. funciară nr. 34.477 Cluj, cu nr. top. 66, cotă ce a fost trecută fără titlu în proprietatea statului, ca efect al naţionalizării prin Decretul nr. 92/1950, dispunându-se restabilirea situaţiei de carte funciară anterioară prin radierea dreptului de proprietate al statului şi înscrierea dreptului reclamantei.

   De fapt, s-a reţinut că preluarea de către stat a imobilului din litigiu aparţinând reclamantei s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale care exceptau de la naţionalizare imobilele folosite ca locuinţe proprietatea unor categorii de persoane, cum era şi reclamanta.

   Prin decizia civilă nr. 586 din 5 mai 1994, Tribunalul Cluj, a respins ca nefondat apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei, apreciind-o ca fiind legală şi temeinică.

   Împotriva deciziei Tribunalului, pârâtul, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a înaintat recurs arătând că în mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantei cât timp imobilul din litigiu este proprietatea Statului Român, intrat pe bază de lege, Decretul nr. 92/1950, figurând la poziţia nr. 255 din anexa lui.

   Recursul ne este fondat.

   Din actele depuse la dosar se reţine că reclamanta la data apariţiei decretului de naţionalizare cât şi anterior, a exercitat funcţia de medic şi medic consultant. Potrivit însă dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, art. II, nu intrau în prevederile decretului şi nu se naţionalizau imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti, pensionarilor.

   Aşadar, este de observat că în privinţa imobilului în litigiu nu a existat nici o prevedere legală, fie a şi abuzivă, astfel încât statul să poată prelua imobilul în proprietate, ci dimpotrivă, reclamanta făcea parte din categoria persoanelor exceptate prin chiar acea lege de la naţionalizare.

   De fapt şi atunci ca şi acum, erau în vigoare dispoziţiile art. 644 Cod civil, potrivit cărora, şi acest lucru era valabil şi pentru stat, proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin contracte sau prin tradiţiune, iar potrivit art. 645 Cod civil, proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie sau ocupaţiune.

   În raport de cele arătate mai sus nu se poate absolut deloc deduce că statul şi-ar fi înscris dreptul de proprietate în cartea funciară asupra imobilului reclamantei în baza vreunui titlu valabil din toate cele enumerate.

   Este adevărat că legea reprezintă un mod distinct de dobândire a proprietăţii însă atunci când ea s-a aplicat riguros în limitele şi condiţiile pentru care a fost adoptată şi nicidecum când aplicarea ei s-a făcut abuziv.

   În sensul celor arătate mai sus, rezultă că atât instanţa de fond cât şi cea de apel, în mod corect, au reţinut că imobilul reclamantei a fost trecut fără titlu în proprietatea statului şi pentru a da eficienţă acestei constatări au aplicat corect dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 115/1938 cu privire la cărţile funciare, potrivit cărora orice persoană interesată are dreptul de a cere rectificarea înscrisurilor de carte funciară, printre altele, dacă înscrierea sau actul juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu au fost valabile, dispunându-se restabilirea situaţiei de carte funciară, anterioare înscrierii dreptului de proprietate al statului prin naţionalizare.

   Pentru considerentele de fapt şi de drept, mai sus arătate, se va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

Nulitate ordin emis de prefect în baza Legii nr. 18/1991:legitimare procesuala

Secţia civilă a Curţii de apel Brasov

Decizie nr. 2 din 08/01/2001

   Prin decizia civilă nr. 2050/28.09.2000 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost admis apelul declarat de reclamantul P.I. împotriva sentinţei civile nr. 523/3.04.2000 a Judecătoriei Zărneşti, pe care a desfiinţat-o şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

   În considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, că ordinele emise de prefect nu sunt elaborate în nume personal de către acesta ca persoană fizică, ci în calitate de reprezentant al instituţiei prefecturii.

   Pe de altă parte, în cazul în care acţiunea ar fi pronunţată în contradictoriu cu prefectul ce a semnat ordinul ca persoană fizică s-ar ajunge la situaţia absurdă ca hotărârea să fie opozabilă unei persoane fizice care la data pronunţării nu mai are calitatea de prefect.

   Nu în ultimul rând s-a avut în vedere intenţia legiuitorului care, atunci când a dorit ca reprezentantul unei instituţii să stea în judecată în nume propriu a prevăzut acest lucru în mod expres astfel cum a făcut cu art. 9 din alin. 9 din Legea nr. 18/1991 prin care se prevede că primarul sau secretarul pot fi obligaţi la daune cominatorii în cazul nerespectării obligaţiilor prevăzute la alin. 6.

   Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că prima instanţă în mod greşit a soluţionat cauza prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Braşov şi, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, sentinţa apelată a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

   Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii R.I.G. şi R.P., Prefectura Braşov, Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991.

   În dezvoltarea motivelor de recurs se învederează că tribunalul a soluţionat greşit apelul considerând că Prefectura are calitate procesuală pasivă, întrucât Legea nr. 69/1991 reglementează instituţia prefectului, ca reprezentant al guvernului şi nu Prefectura, instituţie care nu este reglementată de lege şi nu emite ordine.

   Recursul este fondat.

   Constituţia şi Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală au creat şi, respectiv, organizat instituţia prefectului, ca autoritate administrativă, ce lucrează ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti.

   Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin, prefectul emite ordine, în condiţiile legii.

   Este adevărat că în emiterea acestor acte, prefectul este ajutat de un aparat tehnic de specialitate având o anumită structură şi care constituie prefectura. Legiuitorul însă nu a stabilit nicăieri în lege atribuţii şi competenţe pentru prefectură, ci numai pentru prefect.

   Prin urmare, noţiunea de prefectură are în vedere numai aparatul tehnic de specialitate cu ajutorul căruia prefectul îşi realizează atribuţiile ce-i revin din Constituţie şi legi.

   Cum activitatea prefectului se concretizează în ordine, (şi nu activitatea prefecturii) cel care poate sta în justiţie pentru a răspunde de ordinul emis este prefectul şi nu prefectura.

   Nu mai puţin, şi prin Legea nr. 18/1991 prin fondul funciar se dispune expres că atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. 2-5 din art. 36 se va face prin ordinul prefectului şi nu printr-un ordin al prefecturii.

   Iar cauza litigiului de faţă o constituie acest temei de drept, reclamantul solicitând a se constata nulitatea Ordinului nr. 110/27.07.1993 emis de prefectul judeţului Braşov. Aceasta înseamnă că cel care trebuia chemat în judecată spre a-i fi opozabilă cercetarea legalităţii actului administrativ în speţă, este prefectul emitent şi nu prefectura - aparat tehnic de specialitate care serveşte prefectului la îndeplinirea atribuţiilor sale prevăzute de lege.

   În acest context şi faţă de cele ce preced, s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefecturii Braşov.

   Ca o consecinţă, făcând aplicaţiunea art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursurile, a casat decizia atacată şi rejudecând a respins apelul şi a păstrat hotărârea pronunţată la fond (art. 296  Cod procedură civilă).

Eliberarea titlurilor de proprietate-actiune respinsa ca prematura

Secţia de contencios administrativ a C.S.J.

Decizie nr. 228 din 08/03/1995

   Potrivit prevederilor art. 11 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 modul de eliberare a titlurilor de proprietate se va stabili prin hotărâre a guvernului, iar ulterior a apărut Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991.

   Potrivit prevederilor Regulamentului, eliberarea titlurilor de proprietate de către comisia judeţeană se face în baza propunerilor şi documentelor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale. În aceste documente trebuie să se precizeze parcela, suprafaţa, vecinătăţile, nr. Topografic, etc., în baza celor înscrise în procesul-verbal de punere în posesie.

   Ca urmare, potrivit prevederilor acestui regulament, punerea în posesiune a titularului dreptului constituie o fază anterioară eliberării titlului de proprietate.

   Punerea în posesiune, potrivit art. 6 lit. H din Capitolul II din acelaşi regulament, este de competenţa exclusivă a comisiei locale (comună, oraş, municipiu. după caz).

   Or, în cauză, punerea în posesiune şi înaintarea documentelor (la Comisia Judeţeană Alba) nu a avut loc.

   Drept urmare, comisia judeţeană, neavând la dispoziţie elementele necesare pentru eliberarea titlului de proprietate, nu putea proceda în consecinţă.

   Faţă de cele arătate, acţiunea formulată de reclamantă, pentru eliberarea titlului de proprietate este prematură, urmând a fi respinsă.

   În consecinţă, recursul declarat urmează a fi admis, a se casa hotărârea atacată în temeiul art. 304  pct. 3 şi 11 Cod de procedură civilă, a se respinge ca prematură acţiunea formulată în contradictoriu cu Comisia Judeţeană Alba pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 şi a se trimite spre soluţionare la Tribunalul Alba, cauza privitoare la capătul de cerere formulat împotriva Comisiei Comunale Cricău, pentru aplicarea Legii nr. 18/1991.

Disjungerea cererii reconvenţionale

Secţia civilă a Curţii de apel Craiova

Decizie nr. 2718 din 31/12/1999

   Potrivit art. 120 Cod pr. civilă, cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală, însă numai când aceasta din urmă este în stare de a fi judecată, iar în caz contrar, se poate dispune disjungerea. Ca urmare, cererea reconvenţională va fi judecată separat, dar de aceeaşi instanţă.

   Disjungerea nu este posibilă în cazul în care rezolvarea cererii reconvenţionale este strâns legată de soluţia ce s-ar pronunţa cu privire la cererea principală, cum ar fi procesele de divorţ, ori pretenţiile pârâtului referitoare la compunerea masei partajabile, a drepturilor moştenitorilor, etc.

   Fiind sesizată cu cerere reconvenţională într-un proces privind anularea unui titlu de proprietate emis în condiţiile Legii nr. 18/1991, ce avea ca obiect revendicarea unor bunuri mobile, instanţa a dispus justificat disjungerea acesteia, nefiind legată în nici un fel de cererea principală.

   De altfel, cercetarea cererii convenţionale impunea prelungirea în timp a dosarului, prin administrarea de noi probe, ceea ce a urmărit pârâtul în fapt.

Inadmisibilitatea abordării fondului de către instanţa de apel

Secţia civilă a Curţii de apel Brasov

Decizie nr. 365/R din 14/06/1996

   Acţiune în prestaţie tabulară respinsă de prima instanţă prin reţinerea excepţiei lipsei de calitate procesuală a reclamantei.

   Instanţa de apel, constatând nelegalitatea soluţionării cauzei în temeiul excepţiei, a trecut direct la rezolvarea, pentru prima dată în apel a fondului cauzei, examinând condiţiile de opozabilitate tabulară faţă de dobânditorii înscrişi în cartea funciară (anterioritatea contractului, împrejurarea că reclamanta a fost în posesie în momentul celei de-a doua dobândiri, reaua-credinţă a terţilor dobânditori).

   Un asemenea procedeu contravine dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă care obligă instanţa de apel ca, în ipoteza în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe.

   Efectul devolutiv al apelului nu justifică modalitatea substituirii instanţei de apel în atributele jurisdicţionale proprii primei instanţe ci numai posibilitatea reexaminării cauzei şi suplimentarea probelor, în cazul unei soluţii asupra fondului, lipsită de temeinicie.

   Mai este de subliniat împrejurarea că, după examinarea condiţiilor prevăzute de art. 25 din Legea nr. 115/1938, instanţa de apel a menţionat în considerente, că dreptul la acţiunea în prestaţie tabulară este şi prescris, făcând trimitere la termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

   În raport cu faptul că prima instanţă reţinuse, în mod greşit, imprescriptibilitatea dreptului la acţiune este cert că soluţia de principiu că prescripţia extinctivă este operantă în speţă, impunea, de asemenea, trimiterea cauzei pentru examinarea de către prima instanţă a multiplelor probleme care se pun, sub acest aspect (cu privire specială la întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei sau la eventualitatea repunerii în termen).

Obligarea la emiterea titlului de proprietate şi la punerea în posesie, conform Legii nr. 18/1991: legitimare procesuala

Secţia de Contencios administrativ a Curţii de apel Brasov

Sentinţă civilă nr. 145/F din 27/12/1995

   Reclamanta a chemat în judecată pentru rezolvarea cererilor sale privind emiterea titlului de proprietate şi punere în posesie, pe pârâţii "Comuna administrativă Prejmer" şi "Judeţul Braşov", ca entităţi generice reprezentate de primar şi, respectiv, de preşedintele Consiliului judeţean, fără a observa că prin Legea nr. 18/1991, s-au stabilit organisme specializate (constituirea în fiecare comună, oraş sau municipiu a unor comisii, conduse de primar, ce funcţionează sub îndrumarea unei comisii judeţene, numite prin decizia prefecturii şi conduse de prefect) cu atribuţii precise, privind reconstituirea sau instituirea dreptului de proprietate, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptăţiţi şi eliberării titlurilor de proprietate.

   Potrivit principiului specialităţii, acestor organisme le revine complexul de drepturi şi obligaţii privind aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, inclusiv calitatea procesuală, în limitele legii, în ipoteza ivirii vreunor litigii, din cauza modului considerat necorespunzător, de aplicare a dispoziţiilor respective şi deci pretenţiile reclamantei au fost formulate împotriva unor persoane care nu au aptitudinea legală de a le rezolva şi nu pot figura ca pârâte în proces.


Transformarea în acţiune petitorie a celei posesorii

Secţia civilă a Curţii de apel Craiova

Decizie nr. 968 din 31/12/1999

   Legea ocroteşte posesia, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei, prin acţiunea posesorie, în cadrul căreia nu se pun în discuţie titlurile de proprietate.

   Dacă părţile sunt de acord să discute problema proprietăţii, litigiul posesoriu se transformă într-unul de drept comun cu caracter petitoriu ce se soluţionează ca atare, având astfel loc ceea ce se numeşte "cumulul posesorului cu petitoriul".

   În speţă, ca urmare a primirii titlurilor de proprietate pentru terenuri, părţile au convenit să discute chiar problema dreptului de proprietate ce li se cuvenea în condiţiile Legii nr. 18/1991.


Acţiunea posesorie, necesitatea unei posesii utile: condiţii

Secţia civilă a Curţii de apel Bacau

Decizie nr. 1093 din 07/11/1994

   Posesia ce nu se întemeiază pe contract, pentru a fi apărată pe calea acţiunii posesorii prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă, trebuie să fie utilă în sensul art. 1846 şi 1847 Cod civil, adică exercitarea sub nume de proprietar şi cu vocaţie de a uzucapa bunul.

   Posesia ce poartă asupra unui teren cu destinaţie forestieră, cuprins în amenajare silvică nu este utilă căci terenurile forestiere, atât anterior anului 1989, cât şi în prezent - potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991, au fost afectate domeniului public, ce este scos din circuitul civil şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi prescris nu doar sub aspect extinctiv dar nici achizitiv.

   Nefiind întrunite condiţiile acţiunii posesorii instanţa este dispensată de a cerceta faptele de tulburare reclamate.

Exercitarea acţiunii posesorii in privinta unui teren aparţinând domeniului public

Secţia civilă a Curţii de apel Galati

Decizie nr. 1065/R din 03/10/1995

   Potrivit art. 674 Cod procedură civilă, acţiunile privitoare la posesie vor fi admise numai dacă:

   -nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;

   -reclamantul dovedeşte că înainte de această dată, el a fost posedat cel puţin un an;

   -posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art. 1846 şi art. 1847 Cod civil.

   În speţă, reclamanta S.N.- C.F.R. a dovedit faptul că a avut posesia terenului în suprafaţă de 700 m.p., situat în incinta staţiei CFR Pădureni Putna în mod paşnic, continuu şi public, din anul 1964 până în luna august 1993, când pârâtul a împrejmuit terenul cu un gard.

   Faptul că acest teren i-a fost atribuit pârâtului în condiţiile Legii nr. 18/1991, este lipsit de relevanţă, din moment ce reclamanta a dovedit că a avut posesia acestuia şi că acest teren aparţine staţiei CFR Pădureni Putna, deci domeniului public, situaţie care îl exclude din circuitul civil şi nu poate forma obiectul dreptului de proprietate pentru persoane fizice.

   Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamantă a fost admis ca atare, conform art. 312 Cod procedură civilă, au fost casate ambele hotărâri şi în fond a fost admisă acţiunea reclamantei şi obligat pârâtul să lase în deplină şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă de 700 m.p. situat în incinta staţiei CFR Pădureni Putna, judeţul Vrancea.

Posibilitatea exercitarii acţiunii posesorii de către un moştenitor împotriva celorlalţi moştenitori

Secţia civilă a Curţii de apel Cluj

Decizie nr. 2009 din 11/11/1999

   Un comoştenitor nu poate introduce o acţiune posesorie împotriva celorlalţi comoştenitori cu privire la un bun aflat în indiviziune, el exercitând posesia atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi comoştenitori, iar nu exclusiv în favoarea sa.

   Prin sentinţa civilă nr. 4953 din 16 septembrie 1998 a Judecătoriei Baia Mare a fost respinsă acţiunea civilă înaintată de reclamantul T.A. împotriva pârâţilor P.A., T.T. şi T.G., având ca obiect tulburare în posesie şi despăgubiri.

   S-a reţinut în motivarea sentinţei că susţinerile reclamantului privitoare la exercitarea exclusiv de către el, timp de 3 ani, a posesiei cu privire la grădina în suprafaţă de 7661 mp aferentă casei de locuit situată în localitatea Dumbrăviţa nr. 99 sunt contrazise de probele administrate în cauză, acestea trimiţând la o concluzie contrară.

   Apelul declarat de reclamant a fost respins prin decizia civilă nr. 613/A din 10 mai 1999 a tribunalului Maramureş, sub motivul că reclamanţii şi pârâţii au calitatea de moştenitori ai defuncţilor T.G. şi T.I., ei beneficiind în comun de reconstituirea proprietăţii, conform Legii nr. 18/1991, asupra terenului în litigiu, ceea ce face inadmisibilă acţiunea posesorie pornită de unul dintre ei împotriva celorlalţi.

   În contra deciziei reclamantul a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie cu motivarea că primele instanţe au ignorat adeverinţa nr. 181/1992 emisă de Primăria comunei Dumbrăviţa, precum şi împrejurarea că terenul în litigiu i-a fost lăsat moştenire, printr-un testament olograf, de mama sa, defuncta T.I.

   Recursul este neîntemeiat.

   Astfel cum primele două instanţe au statuat sprijinindu-se pe un vast material probatoriu, în speţă posesia asupra imobilului litigios a fost exercitată în comun de către reclamant şi pârâţi ca beneficiari ai reconstituirii prin acelaşi titlu a dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991, în calitatea lor de moştenitori ai defuncţilor T.G. şi T.I.

   Cum bine a reţinut instanţa de apel, comoştenitorul nu poate exercita în contra altui comoştenitor o acţiune posesorie ce poartă asupra unui bun aflat în indiviziune, căci posesia pe care el o exercită nu îndeplineşte condiţiile pretinse de art. 1847 Cod civil, ea găsindu-se exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi comoştenitori.

   Adeverinţa nr. 181/1992 emisă de Primăria comună Dumbrăviţa nu îi conferă recurentului alte drepturi decât cele recunoscute pârâţilor, în calitatea lor de comoştenitori, astfel că recursul trebuie respins.

Acţiunea posesorie-care sunt conditiile exercitarii posesiei?

Secţia civilă a Curţii de apel Bucuresti

Decizie nr. 2008 din 04/12/1998

   În situaţia în care cu privire la suprafaţa de teren în litigiu părţile au declanşat procedura de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, ocuparea abuzivă de către reclamant a acestei suprafeţe de teren, fără aprobările primite în condiţiile legii, nu poate crea în favoarea acestuia o posesie utilă (conform art. 1846-1847 Cod civil), pe care să o poată opune, în cadrul unei acţiuni posesorii, întemeiate pe dispoziţiile art. 674 Cod procedură civilă, pârâtul legal pus în posesia respectivului teren de către Comisia de aplicare a Legii fondului funciar, cu respectarea art. 27 din această lege.

   Prin sentinţa civilă nr. 2.613/1997, Judecătoria Buftea a respins, ca neîntemeiată, acţiunea posesorie formulată de reclamanţii I.C. şi I.I. împotriva pârâtului I.L. privind suprafaţa de 4 ha teren, situat în comuna, 30 Decembrie, sola denumită "în ţarină" - planul III.

   Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de reclamanţi, potrivit deciziei civile nr. 884A/26.03.1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

   Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut că pârâtul a fost pus în posesia unei părţi din terenul în litigiu prin procesul-verbal încheiat la data de 16.03.1994, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, terenul fiind ocupat de pârât, cu bună credinţă, în baza aprobării comisiei, că reclamanţii, deşi au ocupat terenul în perioada, 1992-1994, posesia lor nu a îndeplinit condiţiile art. 1846-1847 Cod civil pentru admisibilitatea acţiunii posesorii (art. 674 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă) şi că nu au dreptul la culegerea fructelor sau la despăgubiri, faţă de dispoziţiile art. 486 Cod civil.

   Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs apelanţii-reclamanţi I.C. şi I.I., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

   În motivare recursului se susţine că, în mod greşit, au reţinut instanţele neîndeplinirea în speţă a condiţiilor acţiunii posesorii, reclamanţii făcând dovada că au avut în posesia lor suprafaţa de teren în litigiu în perioada 1992-1994, chiar dacă nu s-a întocmit de către comisie nici o formă legală care să ateste această situaţie de fapt.

   Curtea de Apel constată că recursul este nefondat, soluţia instanţei de apel nefiind rezultatul unei greşeli grave de fapt, care să decurgă dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, în temeiul art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă.

   În cuprinsul acţiunii introductive, reclamanţii au precizat că au preluat în posesie terenul în litigiu în anul 1992, prin reconstituirea dreptului de proprietate, conform Legii nr. 18/1991, fără să depună nici un înscris doveditor, în sensul celor susţinute.

   Dimpotrivă, toate înscrisurile depuse la dosar, eliberate de Comisia constituită pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (adeverinţe, proces-verbal de punere în posesie), confirmă apărările pârâtului, din cuprinsul acestora rezultând că în anul 1994 L.I. a fost pus în posesie de către comisie asupra unei părţi din terenul de 4 ha indicat în acţiune, respectiv pentru 1,19 ha, restul fiind atribuit altor locuitori ai comunei.

   Din aceleaşi adeverinţe rezultă că reclamantul a ocupat abuziv, în anul 1992, suprafaţa de 4,33 ha, acesta "având dreptul la suprafaţa de 0,92 ha, suprafaţă pe care a fost pus în posesie de către Comisia comunală de aplicare a Legii nr. 18/1991".

   Instanţele au reţinut corect că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii posesorii.

   Pentru terenurile cooperativizate s-a adoptat Legea nr. 18/1991, reglementare specială care deroga de la dispoziţiile dreptului comun, nu numai cu privire la modalitatea de constituire sau reconstituire a dreptului de proprietate, ci şi cu privire la modul de preluare în posesie a acestor terenuri.

   Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 18/1991 (republicată), punerea în posesie a persoanelor îndreptăţite se face de către comisie, după întocmirea unei documentaţii prealabile şi prin încheierea unui proces-verbal.

   Mai mult, dispoziţiile art. 108 din acelaşi act normativ stabilesc că ocuparea terenurilor, "fără aprobările primite, în condiţiile legii", constituie infracţiune.

   În aceste condiţii, elementul material al posesiei asupra terenului ocupat fără îndeplinirea procedurii speciale prevăzută de Legea fondului funciar, nu este îndeplinit, iar posesia astfel începută nu poate fi ocrotită pe calea acţiunii posesorii.

   Pe lângă viciile posesiei, este de remarcat că pârâtul intimat nu a tulburat prin propria-i acţiune posesia reclamanţilor, ci a fost pus în posesie asupra terenului de 1,19 ha, de către comisie, autoritate abilitată de legiuitor la îndeplinirea operaţiilor de punere în posesie şi ale cărei acte întocmite cu această ocazie pot fi contestate pe calea contenciosului administrativ şi nu prin acţiunea posesorie de drept comun.

   Faţă de considerentele reţinute, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 296 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.

Acţiunea posesorie

Secţia civilă a Curţii de apel Brasov

Decizie nr. 411/R din 30/04/1998

   Prin sentinţa primei instanţe, confirmate în apel, s-a reţinut că nu sunt

   îndeplinite în condiţiile promovării acţiunii posesorii introdusă de reclamantă, care cuprindea motive referitoare la legalitatea titlului de proprietate al pârâtului, ceea ce depăşeşte limitele prevăzute de art. 674 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

   În recurs reclamanta a susţinut că acţiunea posesorie era admisibilă întrucât nu s-a făcut dovada întreruperii posesiei sale, astfel încât pârâtul nu era îndreptăţit a intra în posesie, invocarea dreptului său exclusiv posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare.

   Recursul a fost respins, reţinându-se recurenta a făcut referiri de ordin general asupra admisibilităţii acţiunii posesorii, ceea ce este insuficient pentru verificarea valabilităţii soluţiei adoptate.

   Esenţială în cauză este incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 creatoare a unui cadru specific, cu unele particularităţi privind apărarea posesiei.

   Din actele dosarului a rezultat că terenul în litigiu a aparţinut patrimoniului unei foste cooperative agricole de producţie şi prin aplicarea Legii nr. 18/1991 comisia competentă a pus în posesie persoanele considerate îndreptăţite (moştenitorii proprietarilor înscrişi în cartea funciară) printre care şi pârâtul.

   În această situaţie, nu se putea pune problema unei deposedări abuzive a reclamantei, care să justifice invocarea protecţiei posesorii, în condiţiile art. 674 Cod pr. civ.

   De altfel, reclamanta a intuit această particularitate a cauzei şi a introdus acţiune de fond privind anularea măsurii de punere în posesie a pârâtului şi stabilirea calităţii sale de unică moştenitoare a proprietarilor de carte funciară.

Recunoaşterea dreptului de proprietate în regim de carte funciară

Primul arbitru de stat

Decizie nr. 1295 din 20/05/1976

   Prin hotărârea nr. 1661 din 21 octombrie 1975, pronunţată de Arbitrajul de stat interjudeţean Cluj, s-a respins acţiunea reclamantului, Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Bistriţa-Năsăud, privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în cartea funciară nr. 607 a satului Viile Tecii cu nr. top. 210 şi 211.

   Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a introdus cerere de rearbitrare, prin care susţine ca în mod greşit a respins Arbitrajul acţiunea formulată pe considerentul că ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât în cele două acţiuni nu există identitate de obiect şi de cauză. Astfel, acţiunea de faţă are ca obiect Căminul cultural pe care unitatea sa îl utilizează din anul 1945 şi nu este localizat în c. f. Această construcţie face corp comun cu imobilul proprietatea pârâtei. Cauza acţiunii formulate o constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al unităţii sale asupra Căminului cultural şi nu asupra imobilului pârâtei.

   În exercitarea dreptului de control, se constată că, prin sentinţa civilă nr. 1072 din 6 iunie 1974, Judecătoria Bistriţa a admis acţiunea reclamantei, Biserica evanghelică-luterană din Viile Tecii, formulată în contradictoriu cu pârâtul, Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Bistriţa, şi, în consecinţă, a dispus anularea încheierii de intabulare nr. 122/1950, pe baza căreia în mod greşit Statul român s-a intabulat cu imobilul din c.f. nr. 607 Viile Tecii cu nr. top. 210 şi 211, constatând că imobilul înscris în c.f. nr. 607 Viile Tecii cu nr. top. 210, casă intravilan, cu 4029 mp teren şi nr. top. 211, grădina intravilan de 5530 mp, formează proprietatea pârâtei.

   Prin acţiunea din litigiul de faţă, purtat între aceleaşi părţi dar în calităţi deosebite, reclamantul, Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Bistriţa-Năsăud, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta, Biserica evanghelică-luterană Viile Tecii, să se constate că imobilul înscris în c.f. nr. 607 a satului Viile Tecii cu nr. top. 210 şi 211 se află în proprietatea Statului român.

   Rezultă că în cauză există tripla identitate, care caracterizează autoritatea lucrului judecat, deoarece:

   -în ambele cauze, litigiul se poartă între aceleaşi părţi, fiind lipsit de concludenţă că în cel de-al doilea proces părţile şi-au inversat calităţile, deoarece Comitetul executiv al Consiliului popular al judeţului Bistriţa-Năsăud a fost parte în primul proces şi putea să exercite căile de atac legale împotriva sentinţei instanţei judecătoreşti;

   -litigiul derivă din acelaşi raport juridic, având un obiect identic, "imobilul înscris în c.f. nr 607 a satului Viile Tecii nr. top. 210 şi 211" şi o cauză identică, constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului astfel identificat în cartea funciară (vezi Legea nr. 18/1991).

   Astfel, prin sentinţa instanţei judecătoreşti s-a constatat că imobilul în discuţie se află în Proprietatea pârâtei din litigiul de faţă Camera care a fost utilizată de reclamant drept Cămin cultural face parte din imobilul identificat în c.f. nr. 607 cu nr. top. 210-211, la dosar neexistând probe care să ateste situaţia de fapt susţinută de petiţionar.

   Pentru aceste motive, se respinge cererea de rearbitrare.

   ____

   Publicata în "Revista română de drept" nr. 11/1976, pag. 67

Anularea titlului de proprietate; prescripţie

Secţia civilă a Curţii de apel Cluj

Decizie nr. 1394 din 09/06/2000

   1. acţiunea în nulitatea titlului de proprietate este imprescriptibilă.

   2. În situaţia producerii alunecărilor de teren, fostul proprietar nu poate pretinde atribuirea terenului pe vechiul amplasament.

 

   Prin sentinţa civilă nr. 3923 din 28 septembrie 1999 judecătoria Zalău a admis acţiunea formulată de reclamantul M.D. împotriva pârâtei M.C. şi a obligat pe pârâta Comisia judeţeană Sălaj de aplicare a Legii nr. 18/1991 să modifice titlul de proprietate nr. 4584/1993 emis în favoarea pârâtei în sensul radierii din acesta a suprafeţei de 300 mp vie în locul numit "Puste" între vecinii Păşune, Poiana A, drum, M.M., pârâta fiind obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 689.000 lei.

   Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

   Antecesorul reclamantului, defunctul M.Gh. a intrat în CAP cu suprafaţa de 3,50 ha incluzând şi o suprafaţă de 0,05 ha vie. În registrul agricol din perioada 1959 - 1961 antecesorul reclamantului a figurat cu suprafaţa de 3,78 ha teren, iar în locul numit "Puste" cu o suprafaţă de 0,05 ha vie.

   În anul 1991, reclamantul, împreună cu mama şi fraţii săi, au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în suprafaţă totală de 4,86 ha teren, inclusiv pentru 0,05 ha vie în locul numit "Puste", fiindu-le admisă cererea pentru 3,47 ha.

   Antecesorul pârâtei, defunctul M.D. a figurat în registrul agricol cu suprafaţa totală de 1,51 ha teren, însă nu a figurat cu vie în "Puste", ci în tarlaua denumită "Heghiut".

   Apreciind că suprafaţa de 300 mp vie din locul numit "Puste" a aparţinut antecesorului reclamantului, prima instanţă a considerat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. III lit. a din Legea nr. 169/1997, coroborate cu art. 58 din Legea nr. 18/1991, republicată şi a dispus radierea suprafeţei de 300 mp vie în "Puste" între vecinii: păşune, pârâu A, drum, M.M. din titlul de proprietate al pârâtei.

   Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2000 a Tribunalului Sălaj.

   Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal pârâta solicitând casarea ei, admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.

   În motivarea recursului pârâta a arătat că reclamantul a solicitat modificarea parţială a titlului de proprietate nr. 4584/3258 în sensul radierii din acest titlu a suprafeţei de 2 ari, teren plantat cu vie din locul numit "Puste", iar judecătoria a admis acţiunea şi a dispus radierea din titlu a suprafeţei de 3 ari; apoi, acţiunea s-a formulat numai de reclamantul M.D., deşi în urma defunctului M.Gh. au rămas 7 descendenţi, fiecare având cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate, astfel că acţiunea trebuia formulată de toţi moştenitorii.

   Mai arată că reclamantul nu posedă titlu de proprietate şi în aceste condiţii consideră că numai după eliberarea titlului, dacă se dovedea că terenurile se suprapun, putea înainta acţiune în anulare. În acelaşi timp, susţine că acţiunea reclamantului este prescrisă întrucât titlul de proprietate s-a eliberat la data de 23 noiembrie 1993.

   În sfârşit, arată că totalul terenului cu categoria de folosinţă "vie" din locul numit "Puste" a fost de cca 1000 mp, fiind proprietatea tabulară a defunctului M.M., bunicul reclamantului şi tatăl soţului pârâtei. Acesta a împărţit terenul în două părţi egale, de câte 500 mp cu care ambii fraţi s-au înscris în registrul agricol, însă înainte de colectivizare acest teren s-a surpat şi a rămas doar 500 - 600 mp, adică câte 300 mp, însă ulterior nu s-au mai făcut corecturile scriptice, fiecare rămânând înregistraţi cu câte 500 mp.

   Reclamantul a solicitat respingerea recursului.

   Recursul pârâtei este nefondat.

   În ce priveşte prima critică, aceasta nu este întemeiată, nefiind acordat plus petit întrucât reclamantul şi-a precizat acţiunea la termenul din 28 septembrie 1999 solicitând radierea suprafeţei de 300 mp din locul numit "Puste" din titlul de proprietate al pârâtei.

   Referitor la cea de-a doua critică, încălcarea principiului unanimităţii nu este incident în speţă, întrucât prin acţiune nu se revendică terenul, acţiunea având ca obiect modificarea titlului de proprietate, ce poate fi formulată de orice persoană care justifică un interes legitim, conform art. III pct. 2 din Legea nr. 169/1997.

   Nici critica referitoare la prescrierea dreptului la acţiune nu este întemeiată, acţiunea pentru anularea titlului de proprietate nefiind supusă vreunui termen de prescripţie.

   Întrucât actele dosarului atestă faptul că numai antecesorul reclamantului a deţinut în proprietate 0,05 ha vie în locul numit "Puste" aşa cum rezultă din registrul agricol, corect au reţinut instanţele că în mod nejustificat a fost trecută în titlul de proprietate al pârâtei suprafaţa de 300 mp vie, suprafaţa de 0,05 ha vie ce a revenit antecesorului pârâtei surpându-se prin alunecare de teren, iar ulterior surpării nu a mai existat o împărţeală asupra terenului.